Stau şi-mpletesc cu firul nopţii Mireasma vechiului amurg. Cu teamă, şterg suflarea vieţii, Al dimineţii demiurg. În zori, cînd luna părăsi-va-şi Străin şi pusnic jocul său, În zori de zi, cenuşă fi-vom, Dusă de-un vînt instantaneu. Grăbind, prin iarba dimineţii, Sorbesc din trupu-i său subtil, Şi caut prin lumina ceţii, Cheia propriului exil. Stau şi-mpletesc cu firul nopţii, În umbra falnicelor şoapte, Mireasma scrumului ce-o poartă, Aievea urmele deşarte. În treacăt, spre a mea-nălţare Las o privire-ndelungată, Asupra stelelor ce zboară, Lăsînd dorinţa-ngenuncheată. Şi-acum cînd totul îi pămînt, Un început şi un sfirşit, Îmi leg, năprasnica cîntare, Etern, de-adînca-ţi mult, suflare.