Ajuns să fii excentric, Pari a cădea în transcendenţă De firea ta, Cu noaptea, luna Îmbinînd vitalitatea-ntruna. Şi totu-i străbătut lăuntric, De starea ta de dependenţă. Şi-acum tu crezi că te-ai schimbat? Crezi c-aripi mîndru-ai îmbrăcat? Şi poţi simţi, ce n-ai simţit, Şi poţi vedea, ce n-ai vazut. A fi ciudat, bizar chiar poate, Nu e o boală, nici pe-aproape, E firea ta de a trăi De-a respira, cinta, simţi… Simţi… De pretutindeni totul, Căci sentimentul conduce jocul, Jocul perfid, nemilostiv În care omu-i acel naiv. Ce-asteaptă frunza să-nverzească, Ce speră noaptea să-şi trezească, Ai săi ostaşi - steaua şi luna Şi să-i înmîne-a lui cunună.