Liviu Damian face parte din generaţia scriitorilor basarabeni care n-au avut libertatea de a beneficia de o iniţiere în ale scrisului artistic sub „patronajul” direct al marilor oameni de cultură din România interbelică. Mediul formativ de atunci, de care a putut să se bucure un George Meniuc, rămâne obiectul unor regrete târzii pentru congenerii lui Liviu Damian. Ei au fost condamnaţi de istorie să facă şcoala literaturii prin efortul unor lecturi autodidactice. Damian este însă unul dintre puţinii autori care vor conştientiza profund necesitatea cunoaşterii temeinice a literaturii române şi universale, ca o condiţie a constituirii propriei staturi poetice. În timp ce unii confraţi de-ai lui îşi sondau „forul lăuntric” în speranţa naivă de a descoperi acolo originalitatea absolută, el scria într-un eseu următoarele: Creatorii se continuă unul pe altul, îşi împlinesc motivele, îşi împrumută de multe ori subiectele, imaginile, fac, cu alte cuvinte, conştient sau pornind dintr-o neobişnuită intuiţie, ţesătura unei singure pânze, în care nu atât detaliul, ornamentul are importanţă, cât suflul întregului, atmosfera poetică, ideea de continuitate şi colaborare spirituală [1, p. 134]. Există aici, indiscutabil, începutul unei viziuni moderne asupra literaturii sau, mai exact, conştiinţa faptului că literatura provine din şi se face cu literatură. Ceea ce numeşte Liviu Damian „împrumut de subiecte” şi „colaborare spirituală” între creatori, în teoria literaturii se traduce prin noţiunea de intertextualitate. Surprinzătoare este constatarea eseistului că scriitorii fac, conştient sau intuitiv, ţesătura unei singure pânze. El vede literatura, pe linia teoriei kristeviene, ca pe un text infinit. În viziunea lui reapar principalele „teze” ale Juliei Kristeva: şi deschiderea textului spre textul infinit, şi interdependenţa dintre texte, şi „rescrierea”, şi relativitatea frontierelor dintre registrele scriptice individuale ş.a.m.d. Liviu Damian demonstrează, atunci când vorbeşte de „conştiinţa” şi „neobişnuita intuiţie” a scriitorilor de a lucra la aceeaşi „pânză”, intuiţia unor tipuri specifice de intertextualitate. E vorba, desigur, de ceaprogramatică, explicită, şi de cea implicită. Mai mult: atunci când subliniază că pentru înţelegerea „pânzei” (a literaturii în ansamblu) contează nu atât „detaliul” cât „suflul întregului”, el sugereazăcititorului necesitatea unei lecturi intertextuale a tuturor creaţiilor literare. O dovadă a împărtăşirii depline – ca poet! – a acestei viziuni asupra literaturii o constituie şi simbolistica titlului Altoi pe o tulpină vorbitoare – carte a maturităţii sale scriitoriceşti. Ideea principală pe care e „clădit” titlul este aceea a unităţii diacronice şi sincronice a literaturii, şi că noutatea („altoiul&rdquo ;) îşi are şansele doar în interiorul acestei unităţi, prin raportarea constantă la cărţile mari, numele scriitoriceşti simbolice etc. Iată de ce cred că anume aici ar trebui căutată valoarea poeziei celui de numele căruia „se leagă în mare măsură efortul de intelectualizare a liricii române din Republica Moldova şi tendinţele ei spre modernitate” [2, p. 139]. Cu atât mai mult cu cât Liviu Damian a fost într-adevăr un poet „al soluţiilor artistice neordinare” [2, p. 140].