Это просто Вьюи блог

Poetul si eseistul Liviu Damian (13 martie 1935, comuna
Corlateni, judetul Balti, 20 iulie 1986, Chisinau) a debutat sub steaua gandirii poetice autentice, la inceputuri fiind chiar invinuit de influenta lui George Bacovia. A fost un indragostit de poezia lui Nicolae Labis, mai tarziu s-a imprietenit cu Nichita Stanescu, in poezia Poetul luptandu-se cu imaginatia realizand o viziune a sentimentelor lui Nichita. De numele lui Liviu Damian se leaga in mare masura efortul de intelectualizare a liricii romane din
Republica Moldova si tendintele ei spre modernitate. A debutat editorial in 1963 cu placheta de versuri Darul fecioarei

Liviu Damian face parte din generaţia scriitorilor basarabeni care n-au avut libertatea de a beneficia de o iniţiere în ale scrisului artistic sub „patronajul” direct al marilor oameni de cultură din România interbelică. Mediul formativ de atunci, de care a putut să se bucure un George Meniuc, rămâne obiectul unor regrete târzii pentru congenerii lui Liviu Damian. Ei au fost condamnaţi de istorie să facă şcoala literaturii prin efortul unor lecturi autodidactice. Damian este însă unul dintre puţinii autori care vor conştientiza profund necesitatea cunoaşterii temeinice a literaturii române şi universale, ca o condiţie a constituirii propriei staturi poetice. În timp ce unii confraţi de-ai lui îşi sondau „forul lăuntric” în speranţa naivă de a descoperi acolo originalitatea absolută, el scria într-un eseu următoarele: Creatorii se continuă unul pe altul, îşi împlinesc motivele, îşi împrumută de multe ori subiectele, imaginile, fac, cu alte cuvinte, conştient sau pornind dintr-o neobişnuită intuiţie, ţesătura unei singure pânze, în care nu atât detaliul, ornamentul are importanţă, cât suflul întregului, atmosfera poetică, ideea de continuitate şi colaborare spirituală [1, p. 134]. Există aici, indiscutabil, începutul unei viziuni moderne asupra literaturii sau, mai exact, conştiinţa faptului că literatura provine din şi se face cu literatură. Ceea ce numeşte Liviu Damian „împrumut de subiecte” şi „colaborare spirituală” între creatori, în teoria literaturii se traduce prin noţiunea de intertextualitate. Surprinzătoare este constatarea eseistului că scriitorii fac, conştient sau intuitiv, ţesătura unei singure pânze. El vede literatura, pe linia teoriei kristeviene, ca pe un text infinit. În viziunea lui reapar principalele „teze” ale Juliei Kristeva: şi deschiderea textului spre textul infinit, şi interdependenţa dintre texte, şi „rescrierea”, şi relativitatea frontierelor dintre registrele scriptice individuale ş.a.m.d. Liviu Damian demonstrează, atunci când vorbeşte de „conştiinţa” şi „neobişnuita intuiţie” a scriitorilor de a lucra la aceeaşi „pânză”, intuiţia unor tipuri specifice de intertextualitate. E vorba, desigur, de ceaprogramatică, explicită, şi de cea implicită. Mai mult: atunci când subliniază că pentru înţelegerea „pânzei” (a literaturii în ansamblu) contează nu atât „detaliul” cât „suflul întregului”, el sugereazăcititorului necesitatea unei lecturi intertextuale a tuturor creaţiilor literare. O dovadă a împărtăşirii depline – ca poet! – a acestei viziuni asupra literaturii o constituie şi simbolistica titlului Altoi pe o tulpină vorbitoare – carte a maturităţii sale scriitoriceşti. Ideea principală pe care e „clădit” titlul este aceea a unităţii diacronice şi sincronice a literaturii, şi că noutatea („altoiul&rdquo ;) îşi are şansele doar în interiorul acestei unităţi, prin raportarea constantă la cărţile mari, numele scriitoriceşti simbolice etc. Iată de ce cred că anume aici ar trebui căutată valoarea poeziei celui de numele căruia „se leagă în mare măsură efortul de intelectualizare a liricii române din Republica Moldova şi tendinţele ei spre modernitate” [2, p. 139]. Cu atât mai mult cu cât Liviu Damian a fost într-adevăr un poet „al soluţiilor artistice neordinare” [2, p. 140].

Stefan Augustin Doinas (pseudonimul lui Stefan Popa) s-a nascut la 26 aprilie 1922 in comuna Caporal Alexa din judetul Arad, "intr-o casa de oameni instariti". Viitorul poet urmeaza scoala primara in satul natal, iar apoi Liceul "Moise Nicoara" la Arad. Profesorul de romana care il cucereste pe tanarul venit de la tara este Alecu Constantinescu.

Inca din liceu, Stefan Augustin Doinas citeste poezie (Vasile Alecsandri, Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Cosbuc, si critica de poezie.

In toamna lui 1941, absolventul de liceu pleaca la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeana, dupa trecerea Ardealului de Nord sub jurisdictie maghiara - si se inscrie la Medicina, dar inca din primul an frecventeaza si cursurile de la Litere si Filosofie.

In 1944 se si transfera la aceasta facultate, unde ii are ca profesori pe Lucian Blaga la istoria culturii.

In 1948 absolva facultatea si se intoarce ca profesor in satul sau natal; preda apoi romana la Halmagiu, in continuare la Gurahont, in total sapte ani de profesorat. In aceasta perioada scrie o piesa de teatru, Brutus si fiii sai, un ciclu de sonete intitulat Sonetele maniei) . In timpul studentiei clujeano-sibiene din anii razboiului, a fost unul dintre componentii de seama ai Cercului Literar de la Sibiu si a semnat chiar "Manifestul" acestuia, care a aparut in ziarul Viata in 1942.

A debutat in 1939, cu o poezie, in Jurnalul literar, castigand apoi, cu volumul Alfabet poetic, in 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul insa nu a mai aparut, din cauza instaurarii comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis in spatele gratiilor pentru convingerile sale.

Stefan Augustin Doinas a reusit sa debuteze in poezie abia in 1964, cu volumul Cartea mareelor, in care trecea de la balada la o poezie cerebrala. A teoretizat alaturi de alti poeti membri ai Cercului literar de la Sibiu (in special Radu Stanca) estetica baladei in poezie. Alte volume, Omul cu compasul (1966), Semintia lui Laocoon (1967), Papyrus (1974).

Abia in 1978 reuseste sa-si publice volumul Alfabet poetic. Mai publica Hesperia (1979) si Foamea de UNU (1987), inainte de anul de rascruce 1989.

Stefan Augustin Doinas este si autorul unor carti de eseuri si reflectii pe marginea poeziei romanesti si a poeziei in general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie si moda poetica (1972), Orfeu si tentatia realului (1974), Lectura poeziei (1980). Cel mai cunoscut poem al sau, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodata in limba romana este Mistretul cu colti de argint.

A fost, in ultimul deceniu al vietii, directorul revistei Secolul XX, apoi presedintele fundatiei cu acelasi nume. Activitatea sa literara acopera toate genurile, meritele sale culturale si literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician in anul 1992. A murit pe data de 25 mai 2002.