Existenţialismul este o doctrină filosofică apărută în a doua jumătate a secolului trecut ca reacţie la atotcuprinzătoarea doctrină Hegeliană, şi de la bun început s-a diferenţiat de alte doctrine filosofice prin faptul că este egal acceptabilă atât credincio ș ilor (în special cre ș tinilor), cât şi ateiştilor.
Filosoful care a pus bazele doctrinei filosofice existenţialiste este teologul danez Søren Kierkegaard (1813 – 1855), lucrările căruia au avut, pe lângă influenţa asupra doctrinei existenţialiste, o foarte mare importanţă asupra revizuirii principalelor postulate ale bisericii catolice în conformitate cu ultimele teorii ştiinţifice şi filosofice. Prima sa lucrare filosofică, numită „Postscriptum neştiinţific finalizator” a fost dedicată unei critici destul de violente a filosofiei hegeliene. Hegel propunea explicaţii raţionale pentru orice fenomen din istorie sau viaţa umană, pe când Kierkegaard era obsedat de ambiguitatea şi paradoxalitatea naturii umane. El considera că problemele cu adevărat importante în viaţă, ca de exemplu existenţa şi esenţa lui Dumnezeu, sfidează orice explicaţie raţională. Dat fiind faptul că în aşa cazuri este imposibilă aflarea adevărului obiectiv, Kierkegaard introduce noţiunea de „adevăr subiectiv”, adevărul considerat ca atare de fiecare om în parte şi care ţine de alegerea personală a fiecăruia. Kierkegaard consideră că filozofiile sistemice (ca cea a lui Hegel), explicând logic fiecare pas din viaţa umană şi făcându-l prin aceasta necesar, evită alegerea subiectivă şi responsabilitatea pentru alegerea făcută. Pe când fiecare om se creează prin alegerile făcute de el, alegeri care se fac fără a ţine seama de normele generale. Corectitudinea unei astfel de alegeri se poate determina numai subiectiv.
Una dintre cele mai importante dintre lucrările sale este cartea „Sau – sau”. Kierkegaard distinge două căi în viaţă: estetică (hedonistă), în care omul trăieşte pentru căutarea plăcerilor sau acumularea bunurilor şi calea etică, alegând-o pe care omul simte o obligaţie, preocupare permanentă pentru viaţa socială şi religioasă.
În lucrările mai târzii Kierkegaard susţine că şi a doua cale, calea etică, îl ajută pe om să fugă de individualitatea personală, şi propune o a treia cale: religia, când prin supunerea voii lui Dumnezeu poate fi găsită adevărata libertate. Kierkegaard se opreşte asupra poruncii lui Dumnezeu lui Abraham de a-şi sacrifica fiul (Geneza, 22:1 – 22:19). O astfel de faptă poate fi făcută numai într-o stare de „suspendare a eticii”, însă anume ea i-a permis lui Abraham să „ajungă” la Dumnezeu. Kierkegaard consideră că numai prin astfel de „aruncări” în credinţă se poate obţine adevărata libertate.
Un alt filosof care a trăit în secolul trecut şi a adus un aport important la dezvoltarea concepţiei existenţialiste asupra vieţii umane (deşi nu este nici existenţialist, şi nici nu a cunoscut lucrările lui Kierkegaard) este Friedrich Nietzsche. El considera că nu există evidenţe morale, lucruri ce nu trezesc îndoieli, ci doar interpretări morale, ce se schimbă de la un caz la altul. Nietzsche consideră încrederea în faptul că structura universului poate fi cunoscută ca fiind doar o ficţiune folositoare. Doctrina nietzscheană slăveşte individualitatea ce se autoafirmă prin opoziţie morală cu majoritatea conformistă. Dacă Kierkegaard era profund religios, Nietzsche în „Aşa grăit-a Zaratustra” proclamă moartea lui Dumnezeu, fapt ce a marcat puternic filozofia secolului XX.
Un alt mare filosof, ce a contribuit la dezvoltarea doctrinei existenţialiste este germanul Karl Jaspers (1883 – 1969). În concepţia lui Jaspers filozofia este efortul de a explora şi descrie limitele experienţei. El foloseşte termenul „neatinsul” pentru a defini ultimele limite a comprehesiunii umane, orizontul indefinit în care sunt posibile toate experienţele subiective şi obiective, însă care nu pot fi niciodată înţelese raţional. Jaspers considera că existenţa este senzaţia ce nu poate fi definită de libertate cu care se confruntă omul pus în situaţii-limită ca norocul, suferinţa, conflictul intern, vina şi moartea.
Martin Heidegger (1889-1976), gânditorul ce este general considerat ca unul dintre cei mai originali filosofi ai secolului XX, a definit fenomenologia existenţialistă şi a influenţat crucial toată filozofia existenţialistă ulterioară. În prima sa carte, „Fiinţă şi Timp”, Heidegger şi-a pus întrebarea: ce este existenţa, ce înseamnă a exista? La această întrebare, considera el, se poate răspunde numai răspunzând mai întâi la întrebarea „ce fel de existenţă are existenţa umană”. Heidegger numea acest gen de existenţă Dasein (a fi în lume). Dasein-ul se deosebeşte de alte genuri de existenţă prin aceea că existenţa-Dasein îşi dă seama de faptul propriei existenţe, spre deosebire de alte genuri de existenţă (Sein). Deosebirea noastră fa ț ă de o piatră constă în aceea, că noi ne dăm seama că existăm, suntem în lume, pe când ea – nu.
Senza ț ia de dasein, de „via ț ă”, nu este permanentă nici pentru noi, ea se manifestă în momentele când trebuie să luăm decizii. Individualitatea noastră este pusă permanent în pericolul de a nimeri în lumea lucrurilor, a rutinei de zi de zi şi a convenţionalului. Astfel, comportamentul poate deveni unul conformist şi omul poate pierde legătura cu propria sa natură ce este o entitate care face alegeri. De această pierdere a individualităţii pe om îl poate salva un singur lucru – senzaţia de teamă (Angst), care este o senzaţie normală a Dasein-ului, senzaţie ce apare permanent la cineva care este liber se confruntă cu necesitatea de a face alegeri. Teama scoate individualitatea din lipsa de sens cu care ea se confruntă în conformism şi îi dă adevărata senzaţie de existenţă şi libertate.
Doctrina existenţialistă îşi va căpăta finalitate ( ș i denumire) în lucrările filosofului francez Jean-Paul Sartre (1905-1980). Într-o analiză a ideilor existenţialiste Sartre spune că atât pe existenţialiştii – atei, cât şi pe existenţialiştii – creştini, îi uneşte convingerea că existenţa umană precede esenţei umane. Ce înseamnă aceasta?
De exemplu, orice obiect confecţionat de om este făcut în conformitate cu o anumită concepţie a obiectului dat, pe care o are creatorul obiectului. Astfel, creatorul cunoaşte dinainte ce vrea să creeze – scaunul există în mintea tâmplarului încă înainte ca acesta să-l facă. Obiectul dat are o esenţă (constituită din o sumă de metode de confecţionare şi de calităţi ce permit a-l defini), şi esenţa există înainte de confecţionarea obiectului. Pe când omul la început există, se confruntă cu lumea înconjurătoare, şi doar apoi capătă o esenţă. Omul nu poate fi definit fiindcă iniţial el nu reprezintă nimic. El este aceea ce crede el despre dânsul şi ceea ce vrea să devină. Dat fiind faptul că el începe să creadă ceva despre sine doar după ce începe să existe, existenţa la om precede esenţei. Omul se alege singur pe sine şi esenţa sa, ceea ce nu este posibil pentru alte esenţe (lucruri, plante, animale). Omul este o fiinţă îndreptată în viitor şi care înţelege că se proiectează în viitor. Şi el va deveni aşa, cum este proiectul său.
Unui lucru la care esenţa precede existenţei nu i se poate imputa faptul că el este aşa cum este, fiindcă lucrul dat era definit cu mult înainte de a exista de esenţa sa. Însă omul, care mai întâi există, şi apoi capătă o esenţă, este pe deplin responsabil pentru esenţa sa, pentru ceea ce va deveni. Însă omul este responsabil nu numai pentru sine, ci şi pentru toţi ceilalţi oameni.
Cum putem noi fi responsabili pentru to ț i? Sartre explică foarte simplu: în orice moment, noi ac ț ionăm a ș a cum considerăm că e cel mai bine în situa ț ia respectivă, reie ș ind din aceea, cum dorim să devenim. În acest caz, trebuie să acceptăm că ș i to ț i ceilal ț i oameni în a ș a situa ț ii sunt în drept să procedeze exact ca noi. Noi prin ac ț iunile noastre creăm aceea, ce în în ț elegerea noastră trebuie să fie idealul omului (adica, ne creăm pe noi, a ș a cum credem că e mai bine). Creând a ș a un ideal, trebuie să acceptăm când ș i al ț ii procedează ca ș i noi, cred ca ș i noi, ș i se poartă cu noi cum ne purtăm noi cu al ț ii. De aici ș i concluzia: fiecare răspunde pentru to ț i.
O trecere în revistă a existen ț iali ș tilor ar fi incompletă fără a-i men ț iona pe scriitorii, în opera cărora ideile existen ț ialiste ocupă un loc principal :Dostoevskii ș i Camus. În opera lui Dostoevskii totdeauna persistă tema deciziilor morale ș i a acceptării consecin ț elor acestor decizii. Iar renumitul său „Când cred că cred (în Dumnezeu), eu nu cred, iar când cred că nu cred, atunci cred cu adevărat” este o replică foarte fidelă la căutările disperate ale lui Kierkegaard a adevăratei credin ț e. Ș i mai mult a fost cutremurată civiliza ț ia noastră de exclama ț ia lui Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Francezul Albert Camus, pe lângă o serie de romane ce erau axate pe tematica existen ț ialistă, a mai scris ș i câteva eseuri, cel mai renumit dintre care este „Mitul lui Sisif”, în care este pus în discu ț ie sensul vie ț ii ș i aceea, cum poate fi trăită via ț a.