Și de câte ori nu m-am pierdut printre cuvinte… cuvinte de dor, de dragoste, de durere, gândite, simțite ori aruncate la întâmplare. Cuvintele mele, cuvintele altora. Niște cuvinte. Și de câte ori nu m-am pierdut printre îmbrățișări… străine, de prietenie sau din iubire. Acele îmbrățișări care mi-au acoperit blând golul, pustiul și tristețea. Acele îmbrățișări care mi-au ținut de cald și m-au ridicat în picioare, împingându-mă binișor către înainte. Și de câte ori nu m-am pierdut printre vise… de copil, de adolescent, de adult, realizabile, imposibile, sau riscante. Acele vise care îți dau un motiv de a lupta la începutul fiecărei zile. Acele vise care indiferent că devin sau nu realitate sunt motorul mașinăriei cu care parcurgi drumul imprevizibil al vieții. Și de câte ori nu m-am pierdut printre amintiri… amintiri care și-au croit repede drumul către inima mea, inundând-o cu fericire sau amintiri care mi-au îngreunat sufletul și care dor de fiecare dată dacă le scot din culcușul lor. Și de câte ori nu m-am pierdut printre speranțe… cu ele rămân de fiecare dată, bandajându-mi cu atenție rănile. Acele speranțe ca niște lumânări în bezna timpului. Și de câte ori nu m-am pierdut printre gânduri… gândurile mele despre viață, despre oameni, despre timp, despre iubire. Acele gânduri care uneori îți fac bine, alteori te apasă și te sufocă. Și de câte ori nu m-am pierdut printre oameni… oameni care m-au ajutat sau oameni care m-au doborât, oameni care m-au iubit sau oameni care m-au mințit, oameni care m-au înțeles sau oameni care doar m-au judecat. Oameni. Și de câte ori… viața a fost și este o înșiruire de pierderi, de regăsiri și de trăiri.